„Nu te poți «plictisi» niciodată de «isprăvile» lui Horațiu, pentru că în aura lor te pierzi și te regăsești, te bucuri și oftezi, te amuzi și cazi pe gânduri. O experiență îmbogățitoare!”

Andrei Pleșu

Rezumat:

„Vara lui ’38 fusese fierbinte, neprietenoasă. Toamna, ca de fiecare dată, un dar ceresc. Ceața dimineților, străzile îngropate în frunze galben-aurii sau roșii ca amurgul, singurătatea platanilor, fumul castanelor coapte, tristețea ploilor fac din Paris locul miraculos în care viața te ajută să umbli la braț cu nostalgia.” Destinul îl poartă pe Titu din mahalalele marcate de sărăcie și cruzime ale Bucureștiului interbelic într-un Paris învăluit în promisiunile tinereții și ale iubirii. Centagenar, el își trăiește ultimele zile la granița dintre realitate și halucinație, cufundat în amintiri și regrete. Prin ochii săi încărcați de nostalgie, cititorii sunt invitați să descopere tot farmecul boemei pariziene din pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și drama unei vieți netrăite, a unui univers pierdut pentru totdeauna în negura vremii.

Fragment din carte:

„Parisul sfârșitului de an ’37, cu toate plăcutele lui capcane, era mult mai excitant. Prin cafenele și baruri, fără să-i cauți, îi puteai zări pe Chagall, Miró sau Giacometti. Americanii, Hemingway, Orwell și Fitzgerald, pe muzică de jazz, ridicau baricade împotriva războiului civil din Spania, în timp ce, în rue des Grands Augustins, Picasso termina celebrul tablou Guernica pentru a-l expune la Expoziția Universală. În același timp, Dalí cu o mână își arcuia mustața, cu alta mângâia creștetul Galei, iar cu cealaltă semna tabloul Lebede reflectându-se ca elefanți. Dimineața devreme, Joyce irlandezul putea fi zărit trecând îngândurat pe sub zidurile catedralei Notre-Dame cu două baghete în mână. Pe unde apucau, dadaiștii se duelau cu suprarealiștii, literații cu literații, teatrofilii cu teatrofagii, revolte, scandaluri și tot bâlciul anilor nebuni. Reprezentația orașului mi s-a părut înmiit mai folositoare decât programa și didacticismul.”