„Dacă, din întâmplare sau de nevoie,vei umba desculţ prin aburul acestei povestiri, vei auzi o chemare tainică şi dureroasă, ca un îndemn la împăcare. O muzică venită de dincolo de pasiunea vieţii şi de vremelnicia lucrurilor, o lacrimă a trecutului – nostalgia.”

Horațiu Mălăele

Cu ochii holbați, moșu’ rămase câteva zile nemișcat și răstignit în scaunul mesei. În tot timpul ăsta, mamama nu se miră și își văzu de-ale casei fără să-l întrebe de vorbă. În noaptea de Sfântu’ Teodor, când era dezlegare la ulei și vin, moșu’ se ridică și smulse din noaptea lungii lui rătăciri câteva cuvinte

– Asta e! Nicicând n-a fost să nu fie într-un fel.

Trecu greu și masiv printre noi, târându-și bocancii negri nelegați. Cu mâna-i noduroasă și pământ sub unghii, apucă șuba cea grea și puturoasă și coborî hotărât cele patru trepte din fața casei, lăsând în urmă-i un miros puternic de nădușeală și frică, material și foarte clar vizibil în zeama amurgului, miros ce trecu și el ca un șarpe violaceu printre ostrețele gardului, urmându-și stăpânul, si se lăsară amândoi la vale, de-a dreptul prin grădina încă speriată de puterea vremii, după care urcară spre marginea pădurii și se pierdură undeva departe, spre pământurile lui Coriolan Corbu Fântânaru.

Mamama îl însoți și ea o vreme cu privirea, oftă tăcut, făcu o cruce și se apucă, în aburul fierbinte al unui lighean obosit, să curețe de pene două găini ce scăpaseră din gheara frigului cel mare.

Urmară zile de cumpănă și suspectă tăcere.

Oamenii treceau muți unul pe lângă altul, fără să salute, cuprinși parcă de brațele unei nevăzute osânde.