În vremurile tragice pe care le-am parcurs nu prea demult, cel mai tentant exerciţiu pentru un dramaturg era să ia o poveste inocentă din “basmele popoarelor” şi să o transforme într-o poveste vinovată şi realistă despre zilele noastre (acelea care au fost). Aşa am scris (…) Cele două privighetori etc. (…). Îmi puteam permite astfel să mă refer necuviincios la împăraţi, prim-miniştri, prinţi, prinţese, generali, lupi, agenţi ai serviciilor secrete şi alte noţiuni ambigue din vocabularul contemporan, fără să sufăr (întotdeauna) rigorile cenzurii. Făceam aluzie la absolutism, totalitarism, curaj şi laşitate, lipsa de logică a guvernării, adevăr şi minciună, ca şi cum ne-am fi aflat în plină feerie. Trebuie să recunosc că uneori mi-a mers. Alteori, cenzura mi-a venit de hac.
Eugen Comarnescu, Cronica română
Deşi se referă la o epocă revolută, în care piesele-parabolă scrise de Dumitru Solomon constituiau o modalitate de a păcăli cenzura, spectacolul Ţara lui Abuliu (adaptare de Mălăele după Cele două privighetori) este de o evidentă actualitate. Căci şi în prelungita noastră tranziţie spre capitalism ne mai împiedicăm de o lume anapoda, de împăraţi proşti sau care doar fac pe proştii, de slugi cu două feţe, de hoţi cu funcţii înalte şi de câte altele. Basmul lui Dumitru Solomon, care păstrează şi inocenţa copilăriei, este, în esenţă, opera unui experimentat autor satiric, înzestrat cu umor suculent, din care nu lipsesc poanta subtilă, jocul de cuvinte inteligent, dus uneori până la cinism. –
